Articolele zilei
„Eroii cei mari ai naţiei noastre au dorit să vadă zilele pe care noi le-am ajuns şi nu s-au învrednicit de dânsele” (Episcopul Melchisedec Ștefănescu)

Sosise vremea, aşa cum remarca Melchisedec, ca românii să se unească. Ideea unirii tuturor românilor a existat în istoria noastră; a dorit-o poporul, iar strămoşii noştri şi-au vărsat sângele pentru ea.

„Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele de multe ori, şi-au pus sufletele, pentru ca să ne păstreze nouă patria aceasta. Oare ce ar zice ei când ar vedea că strănepoţii lor sunt aşa de mici la suflet încât nu voiesc a jertfi pentru viitorul ferice al naţiei nici măcar o deşartă ambiţie, un netrebnic egoism, un orb interes, mai ales când chiar aceasta numai în părere este jertfă? Ce ar zice Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi alţii, care cu sute de ani au cunoscut că mântuirea patriei noastre este în unire, şi o au căutat cu jertfe mari; ce ar zice când ne-ar vedea pe noi că, având ocazie de unire, fugim de ea, ne temem de ea, când ea chiar ni se propune? Eroii cei mari ai naţiei noastre au dorit să vadă zilele pe care noi le-am ajuns, şi nu s-au învrednicit de dânsele. Noi, care am ajuns asemenea zile, să ne folosim de ele! Să ne jertfim nişte pagube părute pentru nişte folosiri reale şi glorioase pentru viitorul nostru. Să ne lăsăm un nume de laudă pentru urmaşi, care să se poată mândri că au avut nişte predecesori vrednici.”[1]

Câtă simţire patriotică şi nădejde fermă în viitorul Patriei!

Unirea Principatelor, ţel care stăpânea întreagă fiinţă a lui Melchisedec, s-a înfăptuit; a avut bucuria să trăiască acele clipe măreţe. Din prisosul acestei bucurii, gândul său se îndrepta la Unirea cea Mare. O aştepta. Era posibilă în concepţia sa şi trebuia să se înfăptuiască. Transilvania era pământ străbun din trupul Daciei.

Referindu-se la legăturile românilor transilvăneni cu cei din Moldova şi Ţara Românească, învăţatul episcop scria:

„Relaţiunile între Românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, stabilite din vechime şi continuate de-a pururea prin toate veacurile până şi în acesta actual, erau şi atunci foarte de aproape şi le pot numi frăţeşti. Ele se bazau pe trei baze morale foarte puternice, care constituie bazele fundamentale ale oricărei naţiuni capabile de a se dezvolta şi înflori; acestea sunt: identitatea naţională, identitatea limbii, identitatea religiunii, exprimată prin confesiunea Bisericii Ortodoxe.

Afară de aceste baze, la strânsa apropiere între românii ardeleni cu românii din Principate serveau şi alte interese ale vieţii pentru amândouă părţile binefăcătoare. Astfel erau: 1) Comerţul, pentru care ardelenii aveau prin capitalele şi prin toate oraşele Principatelor depozite de mărfuri, cuprinzătoare de toate obiectele necesare, mai ales pentru trebuinţele sătenilor; depozitele acestea erau cunoscute sub numele de «Braşoveni», pentru că se procurau prin oraşul Braşov, sau cum îl numesc nemţii, Kronstadt; 2) Ţăranii ardeleni, carii trăiesc în munţii Transilvaniei sub numirea de moţi, sau cum le zicem noi, mocani, necontenit umblau cu turmele lor prin Principate ori spre a ierna, ori spre a văra prin câmpiile Bărăganului; 3) între ardeleni şi românii de dincoace de Carpaţi erau şi legături de rudenie de aproape sau mai depărtate; căci de la fundarea Principatelor române, în veacurile al XIII-lea şi al XIV-lea, n-au încetat emigrările românilor din Ardeal în Principate, şi continuă până astăzi; căci şi astăzi cele mai multe împământeniri ce se votează de corpurile legiuitoare se reportă la ardeleni stabiliţi în România. Emigrările acestea se făceau în masă mare la ocazii de nenorociri publice, precum: persecuţii politice ori religioase, foamete, incendii etc. Sunt în România multe sate, care şi astăzi poartă urmele emigrării lor din Ardeal, prin obiceiuri şi datini ardeleneşti, conservate până astăzi.

Pe de altă parte, în mănăstirile noastre, în toate timpurile, s-au adăpostit ardeleni, cari nu avusese în ţara lor natală mănăstiri, căci le desfiinţase propagandele străine, calvină şi papistă. Mulţi dintre aceşti călugări ardeleni ajungeau la demnităţi înalte bisericeşti în Principate şi ajutau şi pe rudele lor din Ardeal. Românii din Ardeal priveau cu dreptul Principatele Române ca adevărata ţară românească, şi o numeau şi o numesc până astăzi «Ţară», dând a înţelege, că ei, fiind sub jug străin, unguresc, n-au «Ţară» în propriul înţeles, ci inima lor este în ţara vecină, România, care este adevărata ţară a Românilor.”[2]

Deosebit de semnificativă, atât pentru simţirea românilor transilvăneni, cât şi pentru aceea a luminatului ierarh moldovean, este relatarea, din notă, privind înţelesul cuvântului de „Ţară”:

„Apropo de zicerea de «Ţară», în înţelesul ardelenesc popular, îmi aduc aminte de un caz întâmplat mie, când călătoream prin Transilvania, în drumul meu la Sankt Petersburg, în anul 1868. Poposisem în oraşul Deva. Dinaintea hotelului era o piaţă, unde sta o româncă, vânzând mere, ce erau frumoase la vedere şi expuse pe o masă. Eu m-am dus să cumpăr mere. Adresându-mă la româncă să-mi vândă câteva mere, ea se uită duios la mine şi-mi zise: «Sfinţia ta eşti din Ţară».

Mă cunoscuse după grai şi după port. «Aşa - îi răspunsei eu - dar vinde-mi un funt de mere». Ea îmi alese mai multe mere frumoase şi mi le oferi. La întrebarea mea: «Cât costă merele acestea?» - «Nimica, îmi răspunse ea, ţi le dau fără plată, pentru că eşti din Ţară, acolo unde este inima noastră».

Şi, în adevăr, la toate stăruinţele mele, de a primi plata, ea îmi răspundea: «nu se poate, eşti din Ţară». Am rămas foarte înduioşat şi uimit şi nu uit până astăzi impresia ce mi-a făcut dorul cel mare de «Ţară» al acestei simple femei din poporul ţărănesc ardelean.”[3]

Pentru Episcopul Melchisedec, istoria Transilvaniei, cu toate frământările sale, mai ales cele pe tărâm religios, face parte integrantă din istoria neamului românesc şi a Bisericii strămoşeşti.

(†Eftimie, Episcopul Romanului și Hușilor, „Referiri ale episcopului Melchisedec la unitatea și unirea românilor”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. II, Basilica, București, 2018, pp. 66-69)

[1] „Cuvântare rostită de Arhimandritul Melchisedec, rectorul Seminarului din Huși, la serbarea hramului Episcopiei Hușilor, în ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel, 29 iunie (11 iulie) 1856, Huși”, în: Acte și Documente relative la istoria Renașterii României, vol. III, București, 1889, pp. 620-627.

[2] †Melchisedec Ștefănescu, Biserica Ortodoxă în luptă cu Protestantismul, București, 1890.

[3] †Melchisedec Ștefănescu, Biserica Ortodoxă în luptă cu Protestantismul, București, 1890.

Autor: Arhiepiscopul Eftimie Luca
Sursa: doxologia.ro
Citește și alte articole despre: stire